Dreptul de retentie al marfii (inca aflate in camion) de catre transportator este prevazut in conventia CMR – articol 13. Transportatorul are acest drept sa elibereze marfa doar cu conditia incasarii pretului transportului.
De la aceasta prevedere a conventiei CMR, exista impresia gresita ca dreptul de retentie poate schimba prevederile contractului de transport cu privire la cuantumul pretului si la momentul incasarii pretului.
Daca contractul prevede un pret supus penalizarii pentru neconformitati in executia serviciului de transport, cuantumul penalizarii se stabileste dupa terminarea transportului. Exemple de neconformitati: daune evidente aduse marfii si nespecificate in rubrica rezerve la incarcare, daune ascunse ce se pot releva doar in urma descarcarii, intarzieri de la programul de transport.
Daca contractul prevede un termen scadent pentru plata pretului, este evident ca nu prevede plata la descarcare, si ca atare dreptul de retentie pentru neincasarea pretului devine imposibil de aplicat.
De unde provine totusi prevederea din conventia CMR cu privire la dreptul de retentie al marfii?
Explicatia nu este confirmata de vreo sursa oficiala ci reprezinta punctul de vedere al BurseiTransport. In 1956 cind a fost conceputa conventia CMR cu rolul de a proteja interesele transportatorului, nu exista scadenta la care sa se faca plata transportului: 15, 30, 60 de zile. Transportul se achita pe acea vreme la descarcare. Dupa ce termenul de plata a fost “inventat”, dreptul de retentie prevazut in conventie a ramas valabil doar in cursele cu plata la descarcare.
Ce are de facut organizatorul transportului ce se confrunta cu refuzul transportatorului de a descarca? Va fi subiectul unui viitor comentariu.
Textul de mai sus nu are pretentia de a avea valoare juridica ci reprezinta un comentariu si un punct de vedere.
Administratia BursaTransport
