Solutii transportatori - partea II

08-Mar-2021

 

C.    Practica judiciara in favoarea transportatorilor


Prin sentința civilă nr. 411/12.03.2020, Judecătoria D___ a admis cererea formulată de reclamantul ____________________ în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA DE ASIGURARE - REASIGURARE CITY INSURANCE SA și a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 13.080,19 lei cu titlu de despăgubiri, dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de 15.060,19 lei de la data înregistrării acțiunii si până la data de 25.10.2019, dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de 13.080,19 lei de la data de 25.10.2019 si până la achitarea efectiva a debitului, precum și suma de 2759 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

 

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în data de 02.07.2019, s-a produs un eveniment rutier pe ruta Dudestii Noi-B_____ în care s-a avariat marfa transportată de reclamanta in calitate de transportator pentru beneficiara _________________, in baza contractului de prestări servicii transport nr. ______/01.07.2019.

 

Încărcătura mărfurilor transportate se regăsește evidențiată în avizele de transport menționate în CMR emis la data de 01.07.2019.

 

La data producerii evenimentului rutier reclamanta avea încheiată cu pârâta polița _______ nr. _________ emisa la data de 18.10.2018, pentru asigurarea de răspundere a transportatorului in calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate, ce cuprindea ca riscuri asigurate si distrugerea si avarierea mărfurilor.

 

Prin cererea înregistrată sub nr.3/11.09.2019 reclamanta s-a adresa pârâtei cu solicitarea de acordare a despăgubirilor contravalorii mărfurilor transportate si asigurate.

 

Pârâta a avizat plata parțială a despăgubirii solicitate, respectiv in limita sumei de 1980,06 lei justificând că din documentele depuse de reclamantă ar rezulta cantitatea de 160 kg marfă distrusă potrivit bon cântar _____ la care se adaugă contravaloarea facturii de transport, iar la calculul despăgubirilor a avut în vedere formula de calcul prevăzută în condițiile de asigurare respective cele de la pct. 14.5. Contract.

 

Potrivit clauzei 14.5 din anexa la polița de asigurare rezultă că, cuantumul despăgubirii nu poate depăși limitele răspunderii precizate in Contractul de asigurare, nici cuantumul daunei stabilite in baza actelor justificative si nici valoarea mărfurilor conform valorii din facturare, la data si locul primirii lor pentru transport. Totodată, valoarea despăgubirii pentru daunele produse mărfurilor transportate nu va putea depăși limitele pentru fiecare kg de marfă brută transportată, după cum urmează (…) transport intern – 2,5 USD per kilogram de greutate bruta lipsa, daca părțile nu au convenit altfel prin precizarea in mod expres in polița de asigurare/acte adiționale semnate de părți.

 

Instanța a reținut că, potrivit pct. 14.6 din Contract ,,Despăgubirile acordate de asigurator în limita răspunderii vor putea depăși valoarea stabilită la art. 14.5, dacă din contractul privind transportul mărfurilor rezultă că transportatorul si-a asumat răspunderea pentru întreaga lor valoare, mai mare decât cea menționată la pct.14.5, conform art. 24 din Convenție. 


Conform contractului de transport nr.______/01.07.2019 încheiat între reclamanta în calitate de transportator si beneficiara _________________ s-a convenit ca in situația in care vor exista daune/deteriorări/lipsuri pe timpul transportului, cuantumul acestora se va factura către transportator. În consecința acestei clauze beneficiarul transportului _________________ a emis pe seama reclamantei factura fiscala nr.________/10.07.2019 în sumă de _____,09 lei reprezentând imputația contravalorii mărfurilor transportate si distruse cu ocazia evenimentului rutier reținut mai sus. Așadar, situația de fapt se circumscrie clauzei din Contractul de asigurare de la pct. 14.6, nicidecum de la pct. 14.5 cum a reținut pârâta, limitând valoarea despăgubirilor la maximalul reglementat de poliță acela de 2,5 USD per kg de marfa bruta.

 

Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile, consacrat în lege, în termeni preciși și corespunzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nici o restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acesteia subordonându-se conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

 

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare City Insurance S.A., prin care a solicitat admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

 

În motivare, a arătat, în esență, că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea intimatei reclamante pe motiv că în prezenta speță se aplică pct 14.6 din condițiile de asigurare si nu 14.5 așa cum a calculat societatea apelantă.

 

Astfel, despăgubirile mai mari decât limitele stabilite (atât prin contactul de asigurare, cât si prin lege) se efectuează doar daca Asiguratul, înainte de a fi emisă polița solicită și achită o primă suplimentară iar societatea apelantă acceptă.

 

Apelanta, făcând referire la dispozițiile art. 14.5 și art. 5.10 din condițiile de asigurare, a arătat că la polița ce face obiectul prezentului litigiu nu există niciun Act adițional si nu este menționat pe Polița de asigurare (rubrica Mențiuni Speciale) o convenție între părți cu privire la eliminarea limitei de despăgubire.

 

Precizează că limitele de despăgubire sunt în conformitate cu legislația în vigoare, respectiv Ordonanța nr. 27/2011 privind transporturile rutiere.

 

Prin Adresa nr. D__ 282/02.07.2019 persoana păgubită (FM Logistic) solicită despăgubiri „în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie", respectiv convenția CMR si OG 27/2011, apelanta făcând referire în acest sens la dispozițiile art. 22 pct. 6, art. 24, art. 26 și art. 6 din convenția CMR.

 

A mai arătat că, după cum se observa pe Scrisoarea de transport (CMR), nu este solicitată/declarată o valoare mai mare de despăgubire decât cea prevăzută in legislație. Mai mult decât atât, din Oferta de asigurare (document semnat) rezultă foarte clar că asiguratul nu a dorit o eliminare a limitei de despăgubire.

 

Intimata Ianisic Trans S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

 

În motivare, a arătat, în esență că toate textele invocate de către apelantă nu-si au aplicabilitate în cauză, aceasta interpretând după cum îi convine pentru a se sustrage de la plata despăgubirilor astfel cum este obligată prin polița de asigurare pentru care a încasat prima de asigurare.

 

A mai învederat că instanța de fond în mod corect a dispus că în cauză se aplică prevederile art. 14.6 din contractul de asigurare, arătând că repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile consacrat în lege.

 

Intimata a mai învederat că se impun a fi reținute și dispozițiile art. 5 – limitele răspunderii din condițiile de asigurare, dar și dispozițiile art. 1984, art. 1985 , art. 2214, art. 2217 și art. 1350 C.civ.

 

Examinând hotărârea atacată, în condițiile art. 476-478 Cod procedură civilă, Tribunalul constată ca fiind nefondat apelul de față, pentru următoarele considerente:


Apelul este nefondat, Tribunalul apreciind că prima instanță a dat o dezlegare justă cauzei, iar criticile formulate în motivele de apel nu pot fi primite.

 

Fără a mai relua situația de fapt, care a fost expusă în mod clar, corect și complet de judecătorul fondului, Tribunalul constată că prima instanță a apreciat în mod corect probele de la dosarul cauzei, dar și dispozițiile legale aplicabile în speța de față și a constatat că pretențiile intimatei-reclamante Ianisic Trans S.R.L. față de apelanta-pârâtă Societatea de Asigurare Reasigurare City Insurance S.A. sunt întemeiate.

 

Răspunzând motivelor de apel, în acord cu prima instanță, Tribunalul reține că, într-adevăr, în ceea ce privește pretențiile intimatei-reclamante sunt incidente în speță dispozițiile art. 14.6 din Anexa la polița de asigurare, iar nu dispozițiile art. 14.5 din același înscris.

 

Astfel, într-adevăr, potrivit clauzei 14.5 din Anexa la polița de asigurare H/_________ din 18.10.2018 (f. 42 dosar fond): ”Cuantumul despăgubirii nu poate depăși limitele răspunderii precizate în Contractul de asigurare, nici cuantumul daunei stabilit în baza actelor justificative și nici valoarea mărfurilor conform valorii din factură, la data și locul primirii lor pentru transport. Totodată, valoarea despăgubirii pentru daunele produse mărfurilor transportate nu va putea depăși limitele pentru fiecare kg de marfă brută transportată, după cum urmează: (…) b) transporturi interne – 2,5 USD per kilogram de greutate brută lipsă, dacă părțile nu au convenit altfel prin precizarea în mod expres în polița de asigurare/acte adiționale semnate de părți”.

 

Însă, clauza de la art. 14.6 din anexa la polița de asigurare, conține o derogare evidentă de la clauza de la art. 14.5, fiind menționate în cuprinsul acesteia următoarele: ,,Despăgubirile acordate de asigurator în limita răspunderii vor putea depăși valoarea stabilită la art. 14.5, dacă din contractul privind transportul mărfurilor rezultă că transportatorul și-a asumat răspunderea pentru întreaga lor valoare, mai mare decât cea menționată la art.14.5, conform art. 24 din Convenție”. 


Or, prin contractul de transport nr. ______/01.07.2019, încheiat între intimata-reclamantă în calitate de transportator și beneficiara S.C. FM Romania S.R.L., s-a convenit ca, în situația în care vor exista daune/deteriorări/lipsuri pe timpul transportului, cuantumul acestora să se factureze către transportator (f. 136 dosar fond).

 

Față de această clauză contractuală, beneficiarul transportului S.C. FM Romania S.R.L. a emis pe seama intimatei-reclamante factura fiscală nr. ________/10.07.2019 în sumă de 15.060,09 lei, reprezentând imputația contravalorii mărfurilor transportate și distruse cu ocazia evenimentului rutier din data de 02.07.2019.

 

În consecință, așa cum în mod corect a arătat și prima instanță, situația de fapt se circumscrie clauzei din Contractul de asigurare de la art. 14.6, iar nu de la art. 14.5, cum invocă apelanta-pârâtă, clauză în baza căreia apelanta-pârâtă a limitat valoarea despăgubirilor la valoarea maximă reglementată de polița de asigurare, respectiv acela de 2,5 USD per kg de marfă brută.

 

Or, având în vedere că dispozițiile art. 14.6 din anexa la polița de asigurare au un caracter special și derogatoriu, în cauză nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 14.5. care indicau limitele de despăgubiri prevăzute de art. 77 din O.G nr. 27/2011 prin raportare la art. 23 pct. 3 din Convenția CMR, dispoziții care sunt indicate de apelantă în susținerea motivelor de apel.

 

Instanța reține totodată și că nu sunt incidente în cauză nici celelalte dispoziții legale indicate de apelantă în susținerea cererii, respectiv art. 22, art. 24 și art. 26 din Convenția CMR, întrucât acestea vizează modul de stabilire a despăgubirilor între părțile unui contract de transport de mărfuri, iar nu și în cazul în care a fost încheiat de către transportator o poliță de asigurare cu privire la transportul respectiv, caz în care au prevalență dispozițiile poliței de asigurare. 


Prin urmare, în baza art. 480 alin.1 din Codul de procedură civilă, Tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de către apelanta SOCIETATEA DE ASIGURARE - REASIGURARE CITY INSURANCE SA, în contradictoriu cu intimata S.C. IANISIC TRANS S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 411/12.03.2020 pronunțată de Judecătoria D___, județul Hunedoara.

 

***** 


Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12.01.2018, reclamanta G__ E___ S.R.L., cu sediul în București, _______________________.14, sector 1,  în contradictoriu cu pârâta S.C. L__ S________ S.R.L., cu sediul în B_____, Calea Feldioarei nr.26G, județul B_____,  a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 44.313,07 lei, echivalentul sumei de 8.309 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse.

 

În susținerea cererii, se arată că, în fapt, între reclamantă și pârâta S.C. L__ S________ S.R.L.,  în calitate de transportator, a fost încheiat contractul de transport  de mărfuri numărul 355 din data de 22.11.2017, având ca obiect asigurarea transportului unui număr de 10 colete cu încărcare in data de 23.11.2017 de la societatea Extron Electronics din Amwesfoort Olanda.

 

Reclamanta afirmă că, din documentul de transport CMR din 23.11.2017 rezultă că pârâta a încărcat toate mărfurile în autovehiculul cu numărul de înmatriculare XXXXXXXXX, urmând ca în data de 27.11.2017 să descarce mărfurile la punctul de lucru al reclamantei din Bucuresti, _________________________.14, sector 1.

 

Se precizează că, prin înștiințarea nr.1 din data de 27.11.2017, pârâta a adus la cunoștința reclamantei faptul că autoutilitara cu nr. XXXXXXXXX a fost implicată într-un incident în timpul rulării pe autostradă în data de 25.11.2017, în zona orașului Praga.

 

Ulterior, prin înștiințarea nr.2/28.11.2017, respectiv înștiințarea nr.3/04.12.2017, pârâta a comunicat că, toată încărcătura din autoutilitară este distrusă în totalitate.

 

Astfel, în data de 05.12.2017, reclamanta a notificat pârâta în vederea achitării sumei de 8.309 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse în incendiu, acordând acesteia un termen de 15 zile în vederea achitării sumei.

 

Se mai arată că, în urma discuțiilor avute cu un reprezentant al pârâtei, acesta a comunicat refuzul pârâtei de a achita contravaloarea mărfurilor deteriorate, cu motivarea că societatea este asigurată printr-o poliță de asigurare emisă de societatea Gothaer Asigurări Reasigurări S.A., iar sumele urmează să fie decontate de către aceasta, ocazie cu care reclamantei i-a fost transmis actul adițional nr.2/16.11.2017 la contractul de asigurare de răspundere a transportatorului pentru mărfurile transportate nr.xxxxxxxx din 16.11.2017.

 

Din cercetarea actului adițional a rezultat că suma maximă de despăgubire pe care societatea de asigurări o achită este echivalentul a 5.000 USD/eveniment, dar nu mai mult de 20.000 USD.

 

Or, având în vedere că prejudiciul produs societații reclamante este de 8.900 euro, iar în mașina pârâtei se afla marfa aparținând mai multor societăți, fiind vorba de marfă transportată în regim de grupaj, se apreciază că pârâta nu va fi în măsură să acopere întreaga daună produsă.

 

Astfel, în condițiile articolului 1.984 cod civil, constatând ca transportatorul, respectiv pârâta S.C. L__ S________ S.R.L., răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală a bunurilor, survenită pe parcursul transportului, reclamanta solicită instanței să dispună, în condițiile articolului 1.985 cod civil, obligarea pârâtei la plata sumei de 44.313,07 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse.

 

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.194 cod procedură civilă, art.453 cod procedură civilă, art.1.984 cod civil, art.1.985 cod civil.

 

În probațiune, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

 

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08.03.2018, pârâta a solicitat  admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulate de societatea G__ E___ S.R.L., în baza recunoașterii pretențiilor reclamantei, în limita a 791,35 DST (echivalentul a 4.337,94 lei), respingerea celorlalte pretenții ale reclamantei, precum și exonerarea paratei de la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art.454 C__ și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecacta prezentului litigiu, în temeiul art.453 C__.

 

În apărare, parata a arătat că obiectul sau de activitate este transportul internațional de mărfuri în sistem grupaj tur-retur (preluare colete / marfă de la mai mulți clienți pe care o transportă spre o anumită destinație, atât la tur, cât și la retur), aspect cunoscut de reclamantă, astfel cum rezultă și din cererea de chemare în judecată.

 

În acest context, autoutilitara paratei cu nr. XXXXXXXXX a fost implicată într-un incident în timpul rulării pe autostradă în data de 25.11.2017 în zona orașului Praga (Cehia), respectiv un incendiu survenit în partea din față a autoutilitarei și extins către partea de marfă fără a se cunoaște cauza cu exactitate (cel mai probabil incendiul s-a produs din cauza unui defect de fabricație), marfa fiind distrusă în totalitate, potrivit adresei din 11.12.2017 a Unității de Pompieri a Municipiului Praga.

 

Se mai arată că, autoutilitara XXXXXXXXX era nouă, fiind înmatriculată la data de 10.11.2016, având ITP valabil până la 09.11.2018, aflându-se încă în perioada de garanție F___, potrivit certificatului de înmatriculare și cartii de identitate a autoutilitarei.

 

Pârâta utiliza autoutilitara în regim leasing de la societatea Unicredit Leasing Corporation IFN S.A. Se arată că, autoutilitara avea toate reviziile la zi efectuate de service autorizat F___. Este notoriu faptul că societățile de leasing impun utilizatorilor să facă reviziile doar la service-uri autorizate de producător.

 

În autoutilitara XXXXXXXXX se afla inclusiv marfa încredințată pârâtei de către reclamanta G__ E___ S.R.L. pentru transport (Olanda – România) în baza comenzii de transport nr.353/22.11.2017 și scrisorii de trăsură CMR din 23.11.2017.

 

Se menționează că, din scrisoarea de trăsură CMR din 23.11.2017 rezultă că marfa încredințată de reclamantă paratei (10 cutii) pentru transport avea o greutate brută de 95 kg (inclusiv ambalaje), iar din înscrisurile atașate de reclamantă la cererea de chemare în judecată rezultă aceeași greutate.

 

Se arată că, imediat după producerea accidentului, a existat o corespondență bogată între pârâtă și reclamantă, prin care aceasta a fost înștiințată periodic despre progresele realizate în legătură cu evenimentul din 25.11.2017.

 

Prin înștiințarea nr.1/27.11.2017 (la doar două zile de la producerea incidentului), pârâta a adus la cunoștința reclamantei faptul că a avut loc incidentul menționat, că încărcătura a fost afectată de incendiu și că s-a luat legătura cu autoritățile din Cehia și România urmând să revină cu detalii.

 

Prin înștiințarea nr.2/28.11.2017, s-a arătat că autoritățile din Cehia urmează să efectueze o expertiză tehnică și, de asemenea, s-a solicitat de la reclamantă o copie a scrisorii de trăsură CMR, deoarece și documentele au ars odată cu încărcătura;

 

Prin înștiințarea nr.3/04.12.2017, reclamanta a fost informată că marfa a fost distrusă de incendiu, iar la data de 19.12.2017, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru valoarea integrală a mărfii.

 

Prin înștiințarea nr.5/08.01.2018, pârâta a informat reclamanta asupra faptului că s-a deschis dosar de daună la asiguratorul CMR, însă asiguratorul a solicitat timp suplimentar pentru obținerea tuturor documentelor de la toți clienții pârâtei care aveau marfă încărcată în autoutilitara XXXXXXXXX, urmând ca, după finalizarea analizei asigurătorului, să se revină cu privire la despăgubirea față de reclamantă, în limitele prevăzute de lege.

 

Pârâta mai arată că, în data de 05.02.2018, a informat reclamanta asupra faptului că se oferă să plătească o despăgubire în valoare de 4.315,46 lei (sumă calculată orientativ pentru 791,35 DST în funcție de valoarea DST de la data 31.01.2018), calculată în conformitate cu prevederile Convenției CMR, aplicabilă în cauză, însă reclamanta nu a dat curs ofertei.

 

Cu privire la aplicabilitatea Convenției CMR (Convenția din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport international de marfuri pe sosele, semnata la Geneva, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972) pârâta a arătat următoarele:

 

Potrivit art. 1 din Convenția CMR, acest act normativ se aplică: ”oricărui contract de transport de mărfuri pe sosele, cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii și locul prevăzut pentru eliberare, așa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două țări diferite, dintre care cel puțin una este țară contractantă, independent de domiciliul și de naționalitatea participanților la contract”.

 

Așadar, în opinia pârâtei, Convenția CMR este aplicabilă în prezenta cauză, deoarece contractul de transport încheiat între aceasta, în calitate de transportator, și reclamantă, în calitate de client, privea transportul pe șosea, cu titlu oneros, cu un vehicul, locul primirii mărfii fiind în Olanda, iar locul pentru predarea mărfii fiind în România.

 

Susține pârâta că din prevederile de mai sus rezultă dincolo de orice dubiu că acest act normativ este aplicabil transportului internațional de mărfuri, iar din art. 77 din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, rezultă că și transportului național de mărfuri îi sunt aplicabile anumite secțiuni din Convenția CMR.

 

Se precizează că Convenția CMR conține reglementări de la care nici părțile și nici dreptul național nu pot deroga (a se vedea art.40 din Convenția CMR).

 

În susținerea acestei afirmații, se invocă literatura de specialitate în care s-a arătat că ”instanțele sunt obligate să aplice din oficiu prevederile CMR, datorită dispozițiilor ei imperative, ceea ce exclude aplicarea dreptului național.”

 

De asemenea, CJUE a decis în cauza TNT Express Nederland c. AXA Versicherung din 4 mai 2010 (C-533/08) că CMR nu face parte din ordinea juridică europeană și deci CJUE nu are competență de interpretare a CMR. De asemenea, CJUE a arătat că CMR prevalează Regulementului (CE) Bruxelles I.

 

Cu alte cuvinte, în opinia pârâtei, Convenția CMR este superioară nu numai dreptului național, dar și actelor normative din ordinea juridică a Uniunii Europene.

 

Potrivit Convenției CMR, răspunderea transportatorului este limitată 8,33 DST / kg. În conformitate cu prevederile 17.1 din Convenția CMR transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parțială sau pentru avarie, produse între momentul primirii mărfii și cel al eliberării acesteia.

 

De asemenea, potrivit art. 17.2 din Convenția CMR, transportatorul este exonerat de această răspundere dacă pierderea, avaria sau întârzierea a avut drept cauză circumstanțe pe care transportatorul nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le putea preveni.

Pârâta consideră că a acționat cu cea mai înaltă diligență (autoutilitară nouă, ITP valabil, revizii doar la reprezentanță, autoutilitară aflată în garanția producătorului), motiv pentru care incidentul produs a avut într-adevăr drept cauză circumstanțe pe care aceasta nu putea să le evite și ale căror consecințe nu le putea preveni.

 

Cu toate acestea, pârâta înțelege să dea curs solicitării de despăgubire solicitate de reclamantă, însă doar în limita prevăzută de legislația aplicabilă, respectiv Convenția CMR.

 

Astfel, potrivit art. 23.1 din Convenția CMR: ”Când, în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, este pusă în sarcina transportatorului o despăgubire pentru pierderea totală sau parțială a mărfii, aceasta despăgubire este calculată după valoarea mărfii la locul și în momentul primirii acesteia pentru transport.”; de asemenea, potrivit art. 23.3 din Conveția CMR: ”Totuși, despăgubirea nu poate depăși 8,33 unități de cont pe kg de greutate brută lipsă.”

 

Potrivit art. 23.7 din Convenția CMR, ”Unitatea de cont mentionată în prezenta convenție este Dreptul special de tragere (D.S.T.), așa cum este definit de Fondul Monetar Internațional. Suma menționată în Paragraful 3 al prezentului articol se convertește în moneda națională a statului al cărui tribunal examinează litigiul, pe baza valorii acestei monede la data judecării sau la data adoptată de comun acord de către părți.”

 

Față de prevederile legale menționate anterior, pârâta apreciază că limita legală de răspundere în sarcina sa în calitate de transportator nu poate fi mai mare de 8,33 DST/kg brut de marfă predată transportatorului.

 

Se mai arată că, tot convenția CMR stabilește la art. 23.6 faptul că ”O despãgubire mai mare nu poate fi pretinsă decât în caz de declarare a valorii mărfii sau de declarare de interes special la predare, conform articolelor 24 și 26.”, Însă, după cum se poate observa foarte ușor din scrisoarea de trăsură CMR, expeditorul nu a declarat o valoare mai mare a mărfii față de limita prevăzută de art. 23.3 din Convenția CMR și nu s-a plătit un supliment de preț. În consecință, nu sunt îndeplinite condițiile art. 24 din Convenția CMR. De asemenea, expeditorul nu a menționat vreo sumă care să reprezinte un interes special la eliberare. Așadar, nici prevederile art. 26 din Convenția CMR nu sunt aplicabile.

 

Separat de cele de mai sus, se menționează că pârâta nu a avut cunoștință despre valoarea mărfii la data încheierii contractului de transport și nici la data încheierii scrisorii de trăsură CMR, aceasta aflând despre valoarea mărfii doar din corespondența purtată pe e-mail cu reclamanta, după data incidentului din 25.11.2017. În acest sens, a se vedea e-mail-ul din data de 27.11.2017, prin care reclamanta transmite scrisoarea de trăsură CMR și facturile din care rezultă contravaloarea mărfii de transport.

 

Se susține că, atât timp cât reclamanta cunoștea faptul că valoarea mărfii încredințate pârâtei depășește limitele de despăgubire prevăzute de Convenția CMR, putea și trebuia să-și încheie o asigurare CARGO, dacă dorea să fie pretejată pentru întreaga valoarea a mărfii supuse transportului.

 

În concluzie, față de cele de mai sus, pârâta apreciază că în prezenta cauză, răspunderea acesteia, în calitate de transportator, este limitată la 8,33 DST/kg de marfă brută lipsă, valoarea DST fiind cea de la ”data judecării”, iar valoarea DST este stabilită de BNR.

Se arată că ”data judecării” este data introducerii cererii de chemare în judecată (12.01.2018). La această dată (12.01.2018) valoarea DST stabilită de BNR  era 5,4817 lei/DST.

 

În aceste condiții, pârâta apreciază că valoarea maximă a despăgubirii pe care o datorează reclamantei este în valoare de 791,35 DST (95 kg x 8,33 DST/kg = 791,35 DST), respectiv 4.337,94 lei (calculul pentru valoarea despăgubirii în funcție de valoarea DST de la data de 12.01.2018).

 

Referitor la cheltuielile de judecată, pârâta solicită instanței să dispună exonerarea acesteia de la plata lor, apreciind că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.454 C__, întrucât a recunoscut existența dreptului la despăgubire în limita prevăzută de Convenția CMR, atât prin întâmpinare, cât și anterior, sens în care a făcut o ofertă de despăgubire în conformitate cu dispozițiile legale.

 

Prin urmare, parata susține că nu există un temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, neexistând o culpă procesuală din partea sa.

 

Pe de altă parte, pârâta solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată suportate de aceasta, având în vedere că acțiunea formulată de aceasta se va admite în parte pe baza recunoașterii și având în vedere că celelalte pretenții ale reclamantei trebuie respinse ca nefondate deoarece depășesc limita de despăgubire prevăzută de art. 23.1 din Convenția CMR. În acest sens, se arată că reclamanta se află în culpă procesuală deoarece nu a dat curs ofertei de despăgubire formulată de pârâtă și nu a așteptat finalizarea procedurilor de fapt și legale privind stabilirea circumstanțelor în care a avut loc incidentul, considerând fără temei că pârâta nu va da curs solicitării de despăgubire.

 

În probațiune, parata a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

 

Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a reiterat, în esență, solicitările și motivele relevate prin cererea de chemare în judecată. În plus, a arătat că limitarea răspunderii transportatorului prevăzută de Convenția CMR nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât prejudiciul a fost cauzat ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul de transport.

 

În acest sens, reclamanta susține că, potrivit art. 5 pct.1 din contract, transportatorul avea obligația de a încheia un contract în vederea asigurării mărfurilor transportate pentru suma de 100.000 de euro, însă nu și-a îndeplinit această obligație.

 

Mai arată reclamanta că părțile au convenit prin contractul de transport să înlăture limitările prevăzute de Convenția CMR. Astfel, limitarea despăgubirilor este contrară obligațiilor contractuale stabilite de părți și că, atât timp cât părțile și-au asumat obligații suplimentare față de cele prevăzute de lege nu se pot erija de la executarea acestora fără a se atrage răspunderea civilă, invocând, în susținere, prevederile art.1.350, art.1.169 și art.1.270 C.civ.

 

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

 

Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:


În fapt, la data de 22.11.2017, părțile au încheiat contractul de transport nr.355 (f. 6), prin care pârâta, în calitate de transportator, s-a obligat să asigure transportul unor mărfuri cu încărcare în data de 23.22.2017 de la societatea Extron Electronics, din Amwesfoort Olanda, și să le livreze pârâtei, în calitate de beneficiar, în schimbul unui preț.

 

În data de 25.11.2017, autoutilitara cu nr. de înmatriculare XXXXXXXXX cu care pârâta transporta mărfurile reclamantei a fost implicată într-un accident în timp ce se deplasa pe căile rutiere din zona orașul Praga, în Republica Cehă, în urma căruia a izbucnit un incendiu, toată marfa pe care o transporta fiind distrusă în totalitate, astfel cum rezultă din notificarea nr.1 din 27.11.2017 (f. 22) pe care pârâta a transmis-o reclamantei.

 

În urma acestui eveniment, reclamanta a fost păgubită cu suma de 8.103 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse, asfel cum reiese din facturile atașate la dosar ( factura nr.xxxxxxx, aferentă sumei de 7.737 euro, f. 40-44, factura nr.xxxxxxx, aferentă sumei de 276 euro, f. 46). Instanța are în vedere valorile cuprinse în înscrisurile depuse la dosar traduse în limba română și legalizate, iar nu cele depuse în limba engleză, acestea neputând fi luate în seamă.

 

Instanța mai reține că, în urma evenimentului cauzator de prejudiciu, între părți au existat mai multe corespodențe, prin care reclamanta solicita pârâtei să o despăgubească, iar pârâta solicita acordarea unui termen pentru a pune la punct toată documentația pentru dosarul de daună și a-l transmite aisgurătorului său, într-o încercare de rezolvare amiabilă a diferendului existent, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (f. 22-25, f. 53, f. 66, f. 87-92, f. 94-104).

 

În plus, instanța reține că pârâta a recunoscut în parte pretențiile reclamantei, în limita sumei de 4.337,94 lei.

 

În ceea ce privește legea aplicabilă, se observă că potrivit dispozițiilor art. 1 din contractul de transport nr.355 din 22.11.2017 încheiat între părți, acestea au menționat că baza legală a contractului este reprezentată de Codul Civil, Codul Comercial, Convenția TIR de la Geneva din 1975, precum și Convenția CMR de la Geneva din 1956.


Întrucât speța de față prezintă un element de extraneitate, respectiv locul de încărcare situat în Amwesfoort, Olanda, instanța reține că sunt incidente dispozițiile Codului Civil referitoare la normele de drept internațional privat, precum și reglementările din domeniul dreptului Uniunii Europene.

 

În drept, potrivit art. 2.637 C.civ.., alin. 1 prevede că condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după caz, de autorul său, iar la alin. 2 alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.

 

De asemenea, potrivit art. 2.640 C.civ., (1) Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. (2) În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispozițiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale.

 

Potrivit Regulamentului (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (R___ I), în art.1, referitor la domeniul de aplicare, prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile care există un conflict de legi.

 

Potrivit art. 3 alin. 1 din  Regulament, contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.

 

De asemenea, cu privire la contractul de transport, potrivit art. 5 alin. (1) în măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu a fost aleasă de părți în conformitate cu articolul 3, legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. În cazul în care aceste cerințe nu sunt întrunite, se aplică legea țării în care este situat locul de livrare convenit de către părți.

 

În plus, în interpretarea și aplicarea corectă a Regulamentului, trebuie să se țină cont și de considerentele din preambul, astfel că, potrivit considerentului nr. (13) prezentul regulament nu înlătură posibilitatea părților de a include printr-o mențiune de trimitere în contractul lor un corp de norme nestatale sau o convenție internațională și potrivit considerentului nr.(41) respectarea angajamentelor internaționale pe care statele membre și le-au asumat impune ca prezentul regulament să nu aducă atingere convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți în momentul adoptării prezentului regulament.

 

În speță, se reține că, prin art. 1 din contractul de transport nr.355/22.11.2017, părțile au ales legea aplicabilă, respectiv dispozițiile Codului Civil, precum și cele ale Convenției referitoare la contractul de transport international de marfuri pe sosele (CMR) din 19.05.1956, ratificată prin Decretul nr.451/1972, publicat in Buletinul Oficial nr.145 din 06.12.1972, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 05.07.1978, publicat in Buletinul Oficial nr.66 din 25.03.1981 (în continuare, Convenția CMR).

 

Contrar susținerilor părților, O.G. nr.27/2011 privind privind transporturile rutiere nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât domeniul său de aplicare vizează transportul rutier național, astfel cum se prevede în art. 1 alin. 1 din acest act normativ, respectiv dispozițiile prezentei ordonanțe constituie cadrul general pentru organizarea și efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri și persoane pe teritoriul României, precum și a activităților conexe acestora, întrucât s-a stabilit deja că în speță este vorba despre un transport internațional de mărfuri.

 

Totodată, instanța reține că hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑533/08 nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, deoarece a avut ca obiect interpretarea dispozițiilor articolului 71 din Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care nu este aplicabil în speță.

 

De asemenea, susținerile pârâtei referitoare la diligențele depuse de aceasta în alegerea autovehiculului cu care a transportat marfa, reviziile tehnice făcute, nu prezintă relevanță, atât timp cât nu a înțeles să invoce o cauză exoneratoare de răspundere și cu atât mai mult cu cât a recunoscut în parte pretențiile reclamantei.

 

Potrivit art. 1 alin. 1 din Convenția CMR, prezenta convenție se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe șosele, cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii și locul prevăzut pentru eliberare, așa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două țări diferite, dintre care cel puțin una este țară contractantă, independent de domiciliul și de naționalitatea participanților la contract.

 

Prin urmare, în mod cert Convenția CMR este aplicabilă în relațiile contractuale dintre părți, întrucât acestea au încheiat un contract de transport rutier de mărfuri, în schimbul unui preț, cu o autoutilitară, iar locul primirii mărfii este situat în Amwesfoort, Olanda, și locul pentru eliberare este situat în București, România, astfel cum se prevede în contract.

 

În plus, instanța reține că, chiar și în lipsa unei mențiuni exprese în contract de alegere a legii aplicabile, între care și Convenția CMR, aceasta ar fi fost aplicabilă contractului încheiat în speță, întrucât dispozițiile Convenției sunt imperativ aplicabile oricărui contract de transport care intră în domeniul său de aplicare.

 

Potrivit art. 6 din Convenție, scrisoarea de trăsură trebuie să conțină următoarele date:


a) locul si data intocmirii sale;

b) numele si adresa expeditorului;

c) numele si adresa transportatorului;

d) locul si data primirii marfii si locul prevazut pentru eliberarea acesteia.

e) numele si adresa destinatarului;

f) denumirea curenta a naturii marfii si felul ambalajului, iar pentru marfurile periculoase, denumirea lor general recunoscuta;

g) numarul coletelor, marcajele speciale si numerele lor;

h) greutatea bruta sau cantitatea altfel exprimata a marfii;

i) cheltuielile aferente transportului (pret de transport, cheltuieli accesorii, taxe de vama si alte cheltuieli survenite de la incheierea contractului si pina la eliberare);

j) instructiunile necesare pentru formalitatile de vama si altele;

k) indicatia ca transportul este supus regimului stabilit prin prezenta conventie si nici unei alte clauze contrare.


Din scrisoarea CMR depusă la dosar (f. 39 și 85) rezultă faptul că aceasta conține elementele de mai sus, în mod special prevederea de la pct.20, potrivit căreia prezentul transport este supus indiferent de orice clauză contrară, Convenției relative la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR).


În plus, potrivit art.4 din Convenție, proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură. Absența, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existența, nici valabilitatea contractului de transport, care rămâne supus dispozițiile prezentei convenții.

 

Potrivit art. 17 alin. 1 din Convenția CMR, transportatorul este raspunzator pentru pierderea totala sau partiala sau pentru avarie, produse intre momentul primirii marfii si cel al eliberarii acesteia, cit si pentru intirzierea in eliberare.

 

În conformitate cu prevederile art. 23 alin. 1 din Convenție, când, în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, este pusă în sarcina transportatorului o despăgubire pentru pierderea totală sau parțială a mărfii, aceasta despăgubire este calculată după valoarea mărfii la locul si in momentul primirii acesteia pentru transport.

 

Potrivit art. 23 alin. 2 din Convenție, totuși, despăgubirea nu poate depăși 8,33 unități de cont pe kg de greutate brută lipsă".

 

În conformitate cu prevederile art. 23 alin.7, unitatea de cont menționată în prezenta convenție este Dreptul special de tragere (D.S.T.), așa cum este definit de Fondul Monetar Internațional. Suma menționată în Paragraful 3 al prezentului articol se convertește în moneda națională a statului al cărui tribunal examinează litigiul, pe baza valorii acestei monede la data judecării sau la data adoptata de comun acord de către părți. Valoarea în Dreptul special de tragere a monedei naționale a unui stat care este membru al Fondului Monetar Internațional se calculează conform metodei de evaluare folosită de Fondul Monetar Internațional la data respectivă pentru propriile sale operatii si tranzactii. Valoarea in dreptul special de tragere a monedei nationale a unui stat care nu este membru al Fondului Monetar International se calculează după modul stabilit de acest stat.

 

Nu este întemeiată afirmația reclamantei în sensul că limitarea răspunderii transportatorului prevăzută în Convenția CMR nu ar fi aplicabilă în prezenta cauză, întrucât părțile au derogat în mod expres de la această prevedere, asumându-și, prin contract, răspunderea totală în caz de distrugere a mărfii.

 

In acest sens, se retine ca, deși, într-adevăr, părțile au reglementat în art. 5 din contract răspunderea transportatorului, această prevedere nu poate înlătura aplicarea Convenției CMR, întrucât, potrivit art.41 din Convenție, sub rezerva dispozitiilor articolului 40, este nulă și fără nici un efect orice stipulație care, direct sau indirect, ar deroga de la dispozițiile prezentei convenții, iar nulitatea unor astfel de stipulații nu atrage nulitatea celorlalte prevederi ale contractului.


De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile Codului Civil referitoare la contractul de transport, art.1955 și urm., întrucât acestea reglementează contractul de transport intern.

 

Instanța reține că, cantitatea de marfă distrusă în mod total ce aparținea reclamantei este de 95 kg, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, respectiv scrisoarea de transport (f. 39).

 

Prin urmare, despăgubirile pe care transportatorul le datorează beneficiarului sunt în cuantum de 8,33 DST/kg raportat la cantitatea brută de marfă distrusă, respectiv 95 kg. Astfel, contravaloarea despăgubirilor se va calcula conform formulei 8,33 DST x 95 kg, adică un total de 791,35 DST, iar moneda DST se convertește în moneda națională leu, la cursul de schimb de la data judecării, astfel cum este comunicat de Banca Națională a României, respectiv valoarea 1 DST la data de 12.01.2018 era de 5,4817, astfel că valoarea totală a despăgubirilor este de 791,35 DST x 5,4817 lei, adică un total de 4.337,94 lei.

 

Întrucât răspundererea transportatorului este limitată în condițiile art. 23 alin. 3 din Convenția CMR, restul pretențiilor din suma solicitată de reclamantă sunt neîntemeiate. 


În consecință, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.337,94 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse, în limitele prevăzute de art. 23 alin. 3 din Convenția CMR.